14 aprilie 2017

Cel mai traseu spectaculos ever!

Uite că am încheiat vacanța în Spania și nu am reușit să termin măcar povestea primei zile de hoinărit. Norocul meu că am învățat ceva de la Ioana.  Am avut cu mine un carnețel în care am așternut "la clad" impresii  pe unde am fost, și cu ajutorul pozelor pot să rememorez ușor "faptele".

Deci, în prima zi a fost vorba de Ronda de SetenilSetenil de las Bodegas și cel mai spectaculos traseu pe care l-am făcut eu în viața mea... El Caminito del Rey, adica Mica poteca a Regelui. Este un traseu spectaculos construit în 1901 printre munți, scopul lui inițial fiind acela de a facilita accesul muncitorilor la două centrale hidroelectrice. Numele de El Caminito del Rey l-a primit abia în 1921, când regele Alfonso al XIII-lea a participat la deschiderea barajului Conde del Guadalhorce.

Până la intrarea efectivă pe traseu am parcurs o mică distanță pe un drum care nu prevestea nimic din ce urma să vină. 

Am văzut și, în sfârșit, luminița de la capătulul tunelului :)


Traseul acesta minunat de spectaculos nu poate fi făcut decât prin rezervarea biletului din timp. Asta m-a impresionat foarte tare, organizarea exemplară. Noi ne-am prezentat la ora stabilită, cu biletul cumpărat pe net și scos la imprimantă. A fost scanat codul de bare și așa am primit echipamentul de protecție și intrucțiunile de "călătorie".

Indicatorul


Și traseul. Pe care am exclamat de nenumărate ori: nu pot să cred, așa ceva nu există!!!


 Chestiile alea mici cu căști albe suntem noi, turiștii.
  

Dacă mi-ar fi zis cineva cu două săptămâni înainte, când mă țineam de toți pereții prin spital, că o să ajung în curând să mă țin de astfel de pereți, l-aș fi trimis la plimbare. Dar uite, am ajuns eu la plimbare. Și ce plimbare!!!


S-a întâmplat și o chestie amuzantă. Traseul ăsta este destul de întortochiat. Eu făcând poze am rămas oarecum în urmă. Și cum mergeam eu în pas vioi (cât de vioi permitea poteca), am dat de Dana pe care o poza Cosmin de pe partea cealalta a muntelui. O distanță considerabilă, cam ca în poza de mai jos. Cosmin îi facea cu mâna Danei, cu aparatul la ochi, Dana îi făcea cu mâna lui Cosmin. Și apar și eu, mă așez lângă Dana, îi fac cu mâna lui Cosmin și-i zic veselă Danei: Ete, mă bag și eu în poza voastră, na! După care îmi continui pasul săltat fără să aștept reacția Danei.

După vreo sută de metri dau de Dana și de Cosmin. Ups, dacă ei sunt în fața mea, atunci în spate cine e? Mă întorc și văd o persoană necunoscută. Deci, da, am stricat poza cuiva, nu erau prietenii mei. Sper că atunci când au văzut poza s-au întrebat cine era persoana aia preietenoasă și nicidecum cine e nebuna care le-a stricat poza :)



Am citi despre acest faimos Drum al Regelui că în timp s-a degradat foarte tare și a devenit foarte periculos, astfel că în 2001 a fost închis pentru reabilitare. Abia în 2015 a fost redeschis și  acum plimbarea pe podețele la 100 m înălțime deasupra râului putându-se face în deplină siguranță. Pe unele porțiuni au rămas și podețele vechi, nepracticabile, le-am vazut și noi  se pot vedea și în poza de mai jos.




Un alt lucru spectaculos, dacă mai era nevoie, a fost "balconașul" din sticlă pe care m-am așezat împreună cu jumătatea. Aș putea să mă dau rotundă și să zic că a fost floare la ureche să privesc cum mi se întinde prăpastia la picioare, că aveam încredere că e totul safe, dar... nu, n-am privit nici măcar o secundă în jos. Am privit prin geam doar înainte și după ce am părasit "balconașul". Sunt o vitează, ce să mai ...


Un alt punct care îți putea da frisoane, dar mie nu, că v-am zis, sunt o curajoasă, a fost podețul ce unea cei doi versanți.


Eu am făcut o greșeală. Pe traseu am vrut să fac o poză ca o divă, deci mi-am scos casca de protecție și când am pus-o la loc nu am mai fixat-o bine. 


Atunci când am început să traversez podul, bătea vântul destul de tare și eu eram procupată nu numai să mă țin bine de marginile podețului ci și să-mi păstrez casca pe cap. Așa că a fost un pic creepy să mă balansez pe podețul ăla cu o mână pe cap și cu una pe podeț. Și cu ochii bineînțeles doar înainte, ca o fată curajoasă ce sunt.



 

La ieșirea de pe traseu, după un mic drumușor parcurs, am dat de autobuzul care ne-a dus la locul unde parcasem masina.  (V-am zis, organizare exemplară!)

După o așa primă zi de Spania, ne-am întors la Malaga, obosiți, înfometați dar uimiți de tot ce am vazut. Și după ce au trecut aceste câteva zile, tot zic că El Camini del Rey este cel mai traseu spectaculos ever! :)




03 aprilie 2017

Setenil de las Bodegas

După ce am plecat de la Ronda, aveam în plan să mergem să vizităm o altă localitate aflată la 17 km, cu un nume care a dat naştere la diverse glume în grup, Setenil de las Bodegas. Pe cei care se dădeau loviţi (de fapt numai unul) îi încurajam să meargă mai departe la Setenil de las Bodegas, că la asemenea nume sigur găsim bodegă lângă bodegă şi acolo o să îl aştepte o bere rece.

Am făcut noi mişto dar după  ce am studiat puţin problema ne-am dat seama că glumeam degeaba. Setenil vine din latinescul "septem nihil" - de 7 ori nimic, şi se referă la faptul că armatele creştine au recucerit teritoriul ocupat de mauri abia  după şapte încercări eşuate. Iar denumirea completă a devenit Setenil de las Bodegas mai târziu, după ce au apărut şi podgoriile de vin pe lângă plantaţiile de măslini şi migdali. Acum nu mai există, din păcate podgoriile de viţă de vie, dar denumirea a ramas Setenil de las Bodegas.





 Unele case au la propriu ca si acoperis muntele. 



Localitatea este renumită pentru casele albe care au fost construite prin lărgirea peşterilor săpate în stâncă. E ceva spectaculos. Noi am rămas fără grai. Eu m-am felicitat că nu am vrut să desckid niciun link, nu am vrut să văd înainte nicio poză cu locurile în care urma să venim pentru că voiam să fiu surprinsă. Şi apoi ştiu că nicio poză nu poate descrie fidel realitarea. Aşa că eu efectiv nu mă puteam opri din exclamat: Wow, nu pot să cred, aşa ceva nu există. Doamne, ce minunăţie!


Cine-şi făcuse temele (nu eu, că eu sunt repetenta clasei: )), adică citise pe net despre Setenil de las Bodega ştia unde se mănâncă bine, aşa că ne-am dus la o bodegas umbrită efectiv de o stâncă. Mâncarea a fost, cum să spun eu... depinde pe cine întrebaţi. Viţelul meu arăta foarte-foarte bine dar era atâta de în sânge că aproape mişca în farfurie. Nu, n-am putut, l-am pasat Omului care a fost extaziat. Eu am luat coastele lui de miel. Au fost bune, dar mielul nu e preferatul meu. Ca să o scurtez, băieţii au fost încăntaţi de meniu, dar pentru fete a fost prea în sânge. Nişte sclifosite! :)

Aici la umbreluțele astea am mâncat





Ca să facem o recapitulare, Ronda si Setenil de las Bodegas au însemnat jumătate din prima zi de stat în Spania. Tot ce am văzut până aici a fost spectaculos, dar ce a urmat...

În episodul următor

02 aprilie 2017

Ronda de Setenil

După ce am aterizat în Malaga am mers să luăm maşina. Mi-a plăcut cum a fost organizat totul, agenţia care ne închiriase maşina ne-a dus cu un microbuz până la locul unde era paecată maşina cu 7 locuri pe care o rezervasem. Super faină maşina, nu că m-aş pricepe la maşini, dovadă că nici nu ştiu ce fel e, dar ca idee aşa, mare lucru să ai o maşină la dispoziţie, ca să nu stai după trenuri şi autobuze dacă vrei să vezi multe locuri aflate la distanţe mari unele de altele. Ceea ce am şi făcut. În trei zile am ajuns în locuri în care am exclamat de trei ori pe minunt: Oh, Doamne, nu credeam că o să văd aşa ceva vreodată.

După ce am ajuns la apartamentul închiriat, foarte fain şi ăsta, într-o zonă super centrală, am plecat să vedem oraşul noaptea. Foarte frumos, foarte curat, foarte diferit de... Lăsaţi că aici nu facem comparaţii.


Străduţele sunt înguste, am găsit destule bodegas deschise până târziu în noapte, într-un se cânta afară la diverse intrumente şi lumea stătea ca la spectacol, inedită imaginea pentru mine.


Tinereii ăştia doi, nu mă întrebaţi, nu ştiu cine sunt. Or fi în luna de miere... :)



Cam aşa arată toate străduţele în zona în care stăm. Iniţial am intrat în panică, aoleu, casele astea sunt atât de aproape una de alta, s-a zis cu somnul meu. Dar, surprinzător, nu se aude mare gălagie, blocul pare nelocuit, deşi nu e, nu aud niciun zgomoţel de la vecinii de sus, stânga/dreapta, nu se aude muzică prin pereţi, nu ţipă nimeni. Decât beţivii pe stradă se mai aud pe la ora 4, că au şi ei petrecăreţii lor care se întorc dimineaţa acasă cu chef de cântat. Ca ăia din dimineţa asta. Dar eu nu m-am supărat pe ei, cântau frumos şi apoi dacă nu mă trezeau ei eu nu mai apucam să scriu nimica, fiindcă în curând se trezeşte toată lumea şi plecăm la Sevillia.



 

Vedere de pe terasa de pe acoperişul blocului unde stăm. Ne propusesem să bem cafeau în fiecare dimineaţă aici, dar suntem aşa grăbiţi dimineaţa spre alte destinaţii că nu am fost la tereasă decăt în seara sosirii.


Noaptea prin Malaga.
Nu luceşte pe jos că ar fi plouat, luceşte pavajul, de meseriaş ce e.
Cum ca la noi asfaltul, cum ar veni.


Am văzut de la depărtare magazinul ăsta cu uşa deschisă şi cu lume mişunând în el şi mi-am: ia uite şi la ăştia, mari iubitori de lustre mai sunt de ţin magazinul deschis şi noaptea. Dar m-am apropiat şi mi-am dat seama că nu sunt lustre. Ar fi trebuit să mă prind de la depărtare, că prea nu-şi rupea nimeni gâtul uitându-se în sus după lustra vieţii...
Da, nuş`ce să zic, e inedit modul ăsta de depozitare al cărnii dar dacă mă întrebaţi pe mine, aş prefera-o la frigider.


Deşi suntem de trei zile aici, Malaga n-am prea văzut-o pe lumină de zi, am avut program făcut încă de acasă, nu de mine bineînţeles că eu sunt cam împrăştiată, de cineva foarte organizat şi foarte planificat, care şi-a propus să vedem cât mai multe locuri interesante din Malaga şi din împrejurimi. Avem orar pe zile,şi chiar şi pe ore pentru locurile la care avem bilete cumpărate dinainte. Pentru Malaga e prevăzută o bătaie de două zile... Adică Malaga va fi bătută la pas, fără maşinuţă, timp de două zile, la sfârşit.

.

Pentru prima zi am avut planificate nişte localităţi absolut minunate. 

Primul, oraşul antic Ronda de Setenil.

Un canion desparte oraşul vechi de oraşul nou şi ceează un peisaj inedit. 







În Plaza del Toro din oraşul nou se află o arenă, normal.A doua ca mărime din Spania, inaugurată în 1785, care este încă folosită, am aflat eu cu uimire. După ce am dezbătut pe tema asta cu prietenii mei am ajuns la concluzia că e prea veche tradiţia asta cu taurul în arenă ca să o poată anula vreo lege. E ca şi când ai da o lege să-i interzici românului să-şi taie porcul cum vre el. Ah, stai că s-a dat. Aşa, si?



Nisip din arena asta am luat şi eu un pumn, sper că nu s-o supăra nimeni. Copilu mic m-a rugat sa-i aduc într-o sticluţă nisip de pe o plajă. Cum până acum nu am ajuns la nicio plajă, zic să nu mă întorc cu sticlţa goală.



Despre Setenil de las Bodegas, a doua localitate absolut incredibilă vizitată în prima zi sper să apuc să povestesc mâine, că acum mă grăbesc spre Granada

30 martie 2017

Puţin de Malaga

Am mai scris că nu sunt în stare să ţin secrete. Partea bună e că încerc să mă "tratez". Spre exemplu acuma, plecarea la Malaga am încercat să o ţin secretă şi oarecum mi-a ieşit. Dar nu mai e niciun secret, sunt la Malaga, deci să curgă poveştile!

Începem cu bagajele, da? Jumătatea mea, printre multe defecte are şi o calitate, nu-şi face bagajele decât în ziua plecării. Pe mine chestia asta mă disperă pentru că încep întrebările, unde-mi e bluza de trening?, ştii ceva de şapca mea? ş.a.m.d. De data asta am pus piciorul în prag şi în seara de dinaintea plecării, pe la 10 am zis: dacă nu-ţi pui lucrurile în valiză în seara asta eu mă supăr rău de tot. Acuma sunt dispusă să răspund la întrebări, dacă nu ştii pe unde-ţi este vreun lucru, ACUMA îţi spun, mâine oferta nu mai e valabilă. Răspuns: "mie mi-e somn". Bineeee

Dialog la 6 dimineaţa cănd jumătatea făcea bagaje iar eu mai leneveam în pat, fiindcă partea mea de valiză era completă, şi aveam chef să bântui pe net dar nu ştiam unde îmi lăsasem telefonul:
- Tati, mi-ai văzut şi mie telefonu?
- Era pe aici, dar nu-l văd.
- Dacă vrei să-ţi spun unde-ţi sunt blugii mi-aduci telefonul.
- De ce faci tu d-astea cu mine?
- Fiindcă presimţ că acuma or să înceapă întrebările alea la care nu vreau să răspund, aşa că dacă vrei să îţi spun unde sunt blugii, hai şi bluza de trening, vii cu telefonul. Ce tare suuunt!!!

-Tati, pune-mi şi mie o carte pe telefon.
- Mă mai gândesc...
- Îţi trebuie şapca?
- Ce zici tu acolo?
- Şapca, vrei să ştii unde ţi-e şapca? ... Ups, asta nu ştiu nici eu unde e. Of, cu asta nu pot să te şantajez, dar lasă că iau o carte adevărată de la fete.

Cam aşa a decurs dimineaţa de dinaintea îmbarcării, au fost gata în cele din urmă bagajele, fără să răspund la întrebări şi fără să mă duc EU să caut ceva. Bine, i-am căutat fâşul de ploaie, că m-am oferit eu... De cântărit nu am cântărit valiza că nu aveam cu ce, dar am zis, asta e, plătim ce depăşeşte greutatea permisă, cât poate să fie? Înainte să o închidem, Omu a zis că nu prea ne-ar trebui prosoape, am scos unul şi am păstrat unul mic aşa just in case. După ce am scos-o afară în curte, în timp ce aşteptam prietenii cu care am plecat, am strigat la Om să scoată adidaşii mei că presimt eu că n-o să am nevoie. Şi ce să vezi? La aeroport valiza atârna numai bine, o juma de kil de-avea în plus, ne săreau 50 de euro din buzunar.

De zborul cu avionul ce să zic? A fost aproape în regulă, doar de două ori m-a luat cu rău de la stomac. Prima oară imediat ce am urcat în avion pentru că era lume multă care-şi căuta locul şi simţeam că nu am pic de aer, dar am dat drumul la erul condiţionat şi s-a rezolvat problema. A doua oară tot de la aer, când au scos ţiganii din faţa mea salamul din traistă. Nu s-a mai rezolvat cu aerul condiţionat, dar am încercat să văd partea bună a situaţiei, dacă-l aduceau pe Salamul ălălalt nu l-ar fi dovedit într-un sfert de oră, aşa am scăpat mai ieftin.

Of, abia m-am apucat de povestit şi strigă lumea la mine să las scrisul că ne aşteaptă gibraltarul. Ce să fac? Mă duc, dar iau şi jurnalul după mine.Tot scriu! Hai pa, că mă linşează ăştia :)

27 martie 2017

New mami

Copilu' mic:

- Mami, îmi place de tine... Șuvițe ți-ai făcut, agendă de călătorie veselă ți-ai luat, roz cu sclipici, pix asortat ai, haine noi ți-ai cumpărat, tocul negru de ochelari l-ai schimbat cu unul mai vesel, portofel nou ai, ce să mai, ești o new mami.
- Ai uitat de pijamaua cu rățuște.
- Ah, daaa... și de unghiile roșii cu care ai venit azi. Nu cred că le-ai mai avut vreodată așa de roșii.
- Ba da, atunci când am fost la Viena.
- Ah, păi tu numai când pleci îți faci unghiile roșii. De ce nu ți le faci mereu, că-ți stă bine.
- Nu-s obișnuită cu ele așa roșii. Chiar și-acum mă gândesc să le dau cu un lac, ceva, pe deasupra, să mai estompez culoarea asta turbată.
- Ba nu dai cu nimic! Păi ce facem noi aicea? Ne întoarcem la vechea mami?



Craioveanu de la Craiova

Eu am o problemă cu reținutul numelor celor cu care fac cunoștință. Asta nu-mi place, pentru că poate părea lipsă de respect. Dar pe cuvânt că nu e, pur și simplu așa sunt eu.

La asta mă gândeam de dimineață când m-am trezit. La cum n-am reținut eu numele tuturor colegilor/prietenilor  pe care i-a avut Maria invitați la majorat. 
De la chestia asta cu reținutul numelor, gândul mi-a zburat la "cartea" pe care i-am scris-o Mariei. I-am povestit acolo și multe intâmplări din maternitate, mare parte amuzante. I-am scris totuși "să nu crezi că în maternitate doar ne amuzam de una sau de alta, eu am vrut să păstrez numai lucrurile luminoase și vesele, restul ducă-se!"
S-a strecurat aici un mic neadevăr. Un lucru mai puțin luminos nu numai că nu s-a dus, nu l-am lăsat eu să se ducă. Dar nu era de povestit în caietul cu amintiri.

Și nu înțelegeam eu de dimineață, adică de ce nu l-am lăsat să se ducă? Mi-am amintit întâmplarea de la maternitate pe care nu am prea povestit-o, poate câtorva prietene, deși e evident că m-a marcat. M-am ferit întotdeauna să povestesc, chiar să și ascult, întâmplări sinistre de prin spitale, pentru că astea deschid robinetul ăla cu "stai să vezi ce-am pățit eu...", și urăsc chestia asta.

Dar să dăm un pic timpul înapoi. Am născut prin cezariană, că aveam placentă previa (nu cred că am scris corect, dar n-am timp să verific și nici să explic ce e asta), planificată la o anumită dată. Numai că n-a fost informat și copilul, așa că s-a născut când a vrut el. Obicei pe care îl are și acum, adică combate. Toate bune și frumoase, am sunat medicul, a venit de acasă, între timp o asistentă mi-a făcut niște chestii, printre care și o injecție cu diazepam. Nu știu la ce folos, nici medicul nu a înțeles, cert este că aproape eram adormită înainte să mă adoarmă anestezista. Aici voiam să ajung, la anestezistă. Pe care nu cred că am văzut-o, doar o auzeam, că io deja dormeam pe mine.

Eram deja întinsă pe masa de operație când am auzit o voce arțăgoasă:
"Ce fetițo, nu știai că există și un anestezist? Sau poate credeai că te operăm pe viu?" Ce vrea asta de la mine!? Sau poate nu cu mine vorbeste, ia să tac eu din gură, că și așa mor de frică și mi-e și somn și mă și doare îngrozitor...

"Fetițo, nu auzi că vorbesc cu tine?" Aaah, cu mine vorbește. Și mă face și "fetițo" ca să mă enerveze. Ca ăia din autobuz care se uită la burțoiul meu de gravidă, se ridică și zic "luați loc, domnișoară". Parcă nu e evident că sunt o doamnă.

Dar ăsteia chiar tre' să-i răspund și eu nu știu care e întrebarea. Nu cumva... Să știi că la bani se referă. Că io am pus mâna pe plicuri înainte să intru în sală, da' când a înfipt plinuța mâna în mine și mi-a zis să las banii pentru după, că acuma medicii s-au spălat pe mâini, am crezut că mă învață de bine. Dar uite că nu, acuma nebuna asta o să mă opereze pe viu, ia să deschid eu gura și să-i spun că eu nasc cam de urgență, că s-a pornit hemoragia și n-am avut timp și nici nu mi-a trecut prin cap că plicul ei ar fi o urgență  mai mare decât viața copilului meu. Dar gura mea nu prea mă mai asculta, din motiv de diazepam, și mai sunt și o politicoasă și am bâjguit doar un "n-am avut timp să mă pregătesc", din care ea nu a înțeles nimic.

"Fetițo, da' românește știi să vorbești?"
Ce-are nebuna asta cu mineeee, acuma mă ia cu limbile străine, să mă salveze cineva... Și mă și tâmpește cu fetițo ăsta al ei. I-am spus încă o dată, cât de clar m-a lăsat diazepamul, că nu am avut timp să mă pregătesc. Poate nu era cea mai corectă formulare. Dar "făi nebuno, m-au apucat durerile facerii, s-a pornit hemoragia, nu mi-a stat capul să alerg după tine prin spital ca să-ți dau plicu' înainte de operație, așa cum înțeleg că îți place ție, ia-mă și tu pe încredere, nu tăia în carne vie, mâine dimineață la prima oră ai banii", era pre lung, așa că a iesit un "n-am avut timp să mă pregătesc", pe care ea l-a înțeles greșit. Respectiv că nu am avut timpul necesar SĂ STRÂNG banii. 

"Fetițo, ai avut nouă luni la dispoziție să te pregătești!"
Aaah, d-aia noi femeile naștem abia după nouă luni? Ca să avem timp să punem ban pe ban, să umplem plicul? Aaah, și de-aia scapă pisicile mai repede? Că ele nasc singure? Ce proastă sunt! Abia acuma m-am prins. 

După ce m-am lămurit care era întrebarea și ce răspuns se dorea de la mine, am fost în stare să mai mormăi ceva de genul pot să rezolv asta acum și am dat să mă ridic să mă duc să aduc plicul nebunei. Cineva, printr-o zmucitură zdravănă, m-a așezat delicat înapoi.

O chestie mi-a fost pusă pe față și o voce fără chip mi-a ordonat să număr descrescător de la 40. Dacă făceam eforturi uriașe să-mi amintesc ce număr vine după 39, cu ușurință și amărăciune mi-a venit în cap întrebarea: oare e normal ca momentul ăsta al venirii pe lume al copilului meu să fie atâta de plin de ură? Și medicul meu, unde e medicul meu? Am mers lună de lună la el la cabinet cu încerderea că pot să-mi pun viața în mâinile lui și părea asa de de treabă... L-am căutat cu privirea de câteva ori când m-am simțit încolțită de colega lui, eram sigură că o să ia atitudine, el era salvarea mea. Dar mi-a ocolit privirea. A tăcut tot timpul. Poate nici pe el nu-l mai asculta gura? Poate îi făcuse și lui asistenta un diazepam.?Săracii de noi cu gurile încleștate!

A doua zi m-am trezit la reanimare, când mă striga asistenta pe nume și-mi poruncea să respir. Eu respiram forțat de câteva ori, să-i dovedesc că  respir, după care adormeam la loc. Pe urmă iar striga să respir și iar adormeam. A ținut așa multă vreme, cred, pentru că, după ce am ieșit de la reanimare, colegele de salon făceau glume pe seama mea, când mi-era lumea mai dragă urlau la mine să respir, încercând s-o imite pe asistentă. Ăsta devenise motiv de amuzament și era bine fiindcă erau destule motive și de plâns.

Ei, dar între reprizele astea de respirat alternat cu dormit, mi-am mai auzit numele rostit o dată, de către altcineva. Nebuna. Mă căuta! Nici una nici doua s-a apropiat de patul meu și am simțit foarte clar un mare disconfort când mi-a scos drena. Cred că așa se numește chestia aia care te scutește de mersul la toaletă pentru a urina, când chiar nu ai cum să ajungi acolo. Mi-a zis vreo două vorbe, nu-mi amintesc  ce, e posibil să nici nu fi înțeles ce zice că eram încă sub efectul anesteziei ei dar știam clar ce vrea. Cineva îmi pusese geanta la capul patului, am băgat mâna stângă în geantă, că la dreapta aveam perfuzie, am pipăit, am dar de plic, l-am scos și i l-am dat și, atenție... mi-am cerut scuze.
Ce-ai făcut,  proasto? PROASTO, PROASTO, PROASTO!!! Asta mi-a țiut din momentul ăla în cap. PROASTO, PROASTO, PROASTO! Ea te-a umilit și tu îi dai bani? SI ITI MAI CERI SI SCUZE!? Proasto! Îmi venea să alerg după ea să îi cer plicul înapoi, sau măcar să îi spun vro două, să-mi retrag scuzele alea idioate, pe care de fapt EU le meritam. Dar eu nu eram în stare să fac nimic din toate astea și tare m-a mai înfuriat situația.

Când a venit medicul la vizită a fost foarte uimit că nu mai am drena, oricum eram singura de la reanimare care nu avea, și a întrebat cine a hotărât acest lucru (atunci mi-am dat seama că era anormal ce se întâmplase și cineva luase hotărârea peste medicul meu). Asistenta a raspuns: doamna Craioveanu. Cand a întrebat medicul de ce, nu am auzit niciun răspuns, presupun că doar a ridicat din umeri. Dar în momentul ăla, între două faze din alea de somn îmi repetam în gand; bin1e că știu cum o cheamă,  măcar atât, Craioveanu, să nu uit numele ăsta, Craioveanu. Și pentru că îmi știam obiceiul de a uita numele, am incercat să gasesc o analogie. Craioveanu de la Craiova... Craioveanu, de la Craiova, să nu uit numele ăsta... Craioveanu , de la Craiova.

Și uite că nu l-am uitat 18 ani, mare performanță pentru cineva care nu reține nume. Și, de dimineața când mi-a venit întâmplarea asta în cap, m-am întrebat: oare cu ce scop l-am tot repetat eu atunci în minte? De ce nu voiam să-l uit? Ce gândeam că pot să fac cu el? Și mai ales cu ce folos? Nu am făcut nimic atunci,nu am făcut nici după aceea nimic, ce aș mai putea face acum? Și apoi am înțeles dintr-o dată ce pot să facl. Am sărit din pat și  am venit la calculator să scriu postarea asta. 
Atâta tot!! 

24 martie 2017

Bărbații ăștia

Mi s-a dus vestea că nu pot, Doamne ferește, să țin și eu un secret. Bine, nu vorbim de secretele alea pe care mi le spun prietenele, alea le păstrez. La surprize mă refer. Cum ar fi alea de Crăciun. Păi la noi Moș Crăciun vine prima oară prin noiembrie. Că eu dacă găsesc cadouri interesante le și ofer fiindcă nu am răbdare, trebuie să văd imediat reacția celui cadorisit. Și mai ales dacă sunt lucruri practice îmi zic că de ce să stea nefolosite până la Crăciun? La fel și cu zilele de naștere. O singură excepție, majoratul Mariei, eveniment mult prea important ca să scot eu cadourile de prin dulapuri și să iau din farmecul evenimentului. Dar în rest... cu o lună înainte, cu o săptămână sau măcar cu o seară.
Și când vreau să gătesc ceva bun și să fac familionului o surpriză, iar mă ia gura pe dinainte și arunc așa într-o doară: vă fac ceva bun, dar nu întrebați ce, că nu scoateți niciun cuvințel de la mine. Cât credeți că durează pănă să spun nu numai ce fac, dar și parte din rețetă? Ați ghicit, maxim trei minute.
Și exemplele ar putea continua.

Numai că pentru ieri am avut planificată o surpriză pentru toți, pe care, aaa-le-luia, am reușit să o duc la bun sfârșit. Numai că am avut și eu parte de o surpriză.

Ca o mică paranteză, alaltăieri dimineață am plecat cu Omu cu mașina, m-a lăsat aproape de un supermarket de unde aveam  ceva de cumpărat și el și-a văzut de drumul lui. Când bengăneam eu printre rafturi îmi sună telfonul. Omu! Zic ce-o fi uitat? O vrea să-i cumpăr ceva. Când colo, ce să vezi, jumătatea mea vroia să-mi facă un compliment pentru  cum arătam în dimineața aceea (scuze, tati, că dau din casă!) Așa o surpriză a fost pentru mine, că am început să mă învârtesc printre rafturilor alea din magazin, de nu mai știam ce caut. Sigur că mi-a făcut plăcere, sigur că am zâmbit mulțumită dar am și gândit: dacă azi zice așa, să vedem mâine ce-o mai zice, când o vedea ce surpriză-i pregătesc.

Și ca să n-o mai lungesc, surpriza a fost că aveam programare la coafor, și vorbisem cu coafeza (prietenă de-a mea) să încerce să mă vopsească exact așa cum eram eu acum niste ani când erau fetele mici și eu umblam cu șuvițe blonde în păr. Poate nu pare cine știe ce surpriză, dar eu zic că e ceva să-ți plece nevasta roșcată-grena de acasă și să ți se intoarcă șateno-blondă, așa fără să te prevină măcar. Cel puțin așa gândeam eu ieri dimineață.

Deci bun, am plecat eu la coafor fără să știe nimeni, cu poza în geantă, că voiam să fie clar unde bat, am renunțat la roșu-grena din păr și am ajuns acasă, aproximativ cam ca în poza de mai jos. (AAAAh, ce mi-ar fi plăcut să mă întorc CU TOTUL exact ca în poza de mai jos, nu numai la păr. Eram drăguță, nu? Si eu și Ioana. Și când te gândești că pe vremea aia eu nici măcar nu mă vedeam drăguță...)



Așa, ajung acasă, Maria doarme, n-am răbdare, o trezesc ca să o întreb dacă mai vrea să doarmă. Da măăăi, ea are mult de învățat și uneori se înfurie dacă o las să doarmă prea mult... OK, m-ați prins, voiam și să văd ce părere are. "Ieeei, mami, ți-ai făcut șuvițe. Ce bine-ți stă!" Adormită-adormită, dar șuvițele tot le-a observat...

Bun, trecem la Ioana care face teme în altă cameră, în pat. Intru eu nevinovată, o salut, o întreb de sănătate. Ce să-mi răspundă, că ea e mută de uimire: "Mami, țI-ai făcut șuviiiiițe!!!". Mă  bag în pat lângă ea, își pune capul pe umărul meu și-mi zice: "mi-aduci aminte de copilărie". Se mai uită o dată la mine: "asta e mama copilăriei mele." Am rămas așa lipite una de alta încă vreo câteva minute, după care mi-am vazut de treburi prin casă. 

Dacă fetele au avut reacțiile astea, imaginați-vă cum a făcut soțul. Mai bine lasă... că vă povestesc eu. Când a intrat în casă eram la calculator. Am rămas așa cu spatele, nepăsătoare, preț de câteva secunde. Nimic! Mă întorc, îl întreb dacă a venit (asta e gluma noastra, eu îl întreb dacă a venit, el răspunde că nu, n-am venit, sunt pe drum). Ne pupăm. Nimic! Mă uit întrebătoare la el, el râde. Nimic! Zic, taci că se ține bățos, se preface că nu vede nimic ca să-mi pună răbdarea la încercare. Dar... nimic! Îi sună telefonul. Chestii de serviciu, îmi face semn să mă ridic că are nevoie la calculator să dea un mail. Îl las. Mă uit iar urât la el cu sprâncenele ridicate, aproape că-mi ajunseseră în vârful capului. Nimic! Ies din birou, mă duc la Ioana. "Ce-a zis, mami?" Nimic, n-a observat. "Bărbații ăștia!!!"
Mă întorc, bag doar capul, cât să văd dacă a terminat și cât SĂ MĂ VADĂ!!!! NImic! După ce termină cu calculatorul intru cu totul, amenințătoare. El părea amuzato-intrigat, că nu înțelegea ce e cu figurile astea pe capul meu. M-a și întrebat, ce-ai facut, și m-a măsurat de la șosete până la spâncene, unde s-a oprit, că dacă ar fi ajuns și în vârful capului ar fi văzut și el amărâtele alea de șuvițe. Pe buneeee? am zis și m-am așezat pe jos. Ei, privit așa de sus, creștetul capului meu i-a dezlegat misterul. Și ne-a apucat pe amândoi un râs d-ăla prost, care ne-a ținut mult și bine.

Bineînțeles că i-a plăcut. Și-a adus și el aminte de vremurile cand eu aveam șuvite iar el părul complet negru. Lasă tati, că noi tot tineri suntem, indiferent de culoarea părului. 

Da' acu' pe bune, chiar ți-a trebuit un sfert de oră!?

Bărbații ăștia!!!

23 martie 2017

Răsfăț pe băț

După ce i-am spus copilului mic, aproape fără să gândesc, care-mi sunt rezoluțiile pe anul 2017, chiar am făcut pași în realizarea celor spuse (postarea aici). Vorbesc mai mult la telefon cu rudele și prietenii, am reluat legături de prietenie pe care se așternuse praful, (pe unele cu motiv, pe altele fără), am cunoscut și oameni noi, posibili candidați pe posturile  de "noi prieteni", iar despre excursii, ce să zic? I-am zis jumătății, dau și-n scris, nu mai fac mofturi la nicio ieșire. Sănătate să fie, timp să fie, bani să fie, că bagajele mi le fac imediat!

Că veni vorba de sănătate... Sunt pe drumul cel bun, nu sunt vreun Speedy Gonzales, nu încă, dar sper să revin urgent la forma de dinainte, că mă așteaptă munții ăia neumblați, și pe mine mama m-a învățat că nu e frumos să te lași așteptat :)

Până la munte mai avem de bifat o ieșire care-mi creează oareșce emoții. E prea repede după faza cu spitalul, e prea cu tratament la purtător, e prea cu tremurat de gladiole. Ar mai fi câteva zile în care se mai pot schimba multe, eu o să mă autosugestionez că totul o să fie ok și  nu se poate să nu fie! (O să vorbesc despre asta la momentul potrivit.)

Ce să mai zic? E bine să fiu răsfățată! Sau cel puțin ajutată. Sunt mult mai liniștită de când am recunoscut că nu sunt chiar forțoasa pământului. Mi-era teamă de momentul în care o să le spun fetelor că am o problemă de sănătate, mai ales că acesta a fost subiect tabu în casa noastră. Fetele au fost ferite, ani de zile, de orice veste care ar fi putut să le umbrească/întristeze copilăria. Dar acum au reacționat bine, au spus că a venit rândul lor să ajute. Și au ajutat.


Prânzul de alaltăieri  făcut de Maria, sub supravegherea mea. A fost delicios, dovadă stau farfuriile doar mânjite cu ceea ce s-a numit piure de cartofi cu muschiuleț de porc la cuptor. Adică atâtica a mai rămas, de bun ce-a fost, dacă mai trebuia să traduc.

Se pare însă că adevărata provocare au fost cartofii prajiți de ieri. Nu-i nimic, data viitoare or să știe și ele că doar pastele sunt niste dive, se mănâncă al dente, cartofii prăjiți sunt mai "mitocani", așa ca porcii, preferă să stea mai mult în balta de ulei încins. Papa bun și sănătos! (Cu  NU în față :)))


22 martie 2017

Hai cu pisicile

Sunt precisă :) că nu vă era dor de o postare cu pisici.
Sigur... cu plăcere. De care doriți? 

Una curioasă? 


Una romantică?


 Una paznic?


Una care să doarmă?


Sau una  care să  vă adoarmă?


Asta ultima s-a "născut" din dorința mea de a face o surpriză unei domnișoare simpatice, mare iubitoare, simultan, de perne si pisici. Ideea inițială a fost să croitoricesc o față de pernă din pânză, normal, pe care să o cos la meseriașa mea mașină de cusut care bagă singură ața pe ac. Numai că meseriașa mea mașină de cusut nu se și scoate singură din cutie și nici nu pulverizază asupra ta vreun praf magic cu chef de cusut când te bănuiește că nu prea ai. Și nu prea aveam, pentru că nu eram în faza "cusut la mașină". Eram și încă mai sunt în faza "tricotez". Și am zis ce-ar fi dacă...

Am avut ceva îndoilei la început, am gândit de câteva ori că bine că am și varianta de backup cu croitul, dacă n-o ieși nimic, dar am mers înainte pentru că maaaare plăcere mi-a mai făcut "proiecțelul" ăsta...

Deci astea-s pisicile mele, care nu mai sunt toate ale mele. Proiectele în lucru le desconspirăm doar la final, țineți-mi pumnii să am inspirația și răbdarea și energia să le duc la bun sfârșit.
V-am pupat pe nas, ca pisicile!

18 martie 2017

Dragă Maria

Ieri am avut o zi perfectă. Da... știu, cine se mai aștepta la așa ceva după ultima postare? Inițial mi-am făcut griji și am fost un pic tristă că eu sunt defectă exact de majoratul Mariei, dar m-a ajutat foarte mult că mi-am recunoscut neputința în fața oricui a fost dispus să asculte.  Parte din sarcini mi-au fost preluate, pe altele le-am neglijat complet și iaca n-a murit nimeni. Ba toată lumea pare mulțumită și fericită.

Deci, Maria mea, firicelul meu drag, a implinit ieri 18 ani! S-a trezit fericită, telefoanele au zbârnâit încă de pe la orele 7 ale dimineții, ea a țopăit prin casă și a ciripit ca o vrăbiuță, a imbrățișat pe toată lumea, o dată, de două ori, de mai multe ori, apoi a plecat la școală, că avea simulare la fizică. S-a întors la fel de veselă, "mami, m-a imbrățișat toată lumea, m-a pupat, mi-au urat toți la mulți ani, mă iubește lumea, ce fericită sunt!"

Eu si sora ei (pe care am lăsat-o să chiulească de la școală, sâc!)am fost ocupate toată ziua, dar nu cu treburi complicate, unele de suflet cum ar veni. Cadourile. E prima oară când la o zi de naștere nu fac măcar o prăjitură, chiar și masa de prânz a fost mai firăvioară, asta fiindcă nu am avut chef și nici timp să gătesc. Oricum pe seară mergeam la restaurant, așa că ce atâta agitație? 

Cel mai important mi s-a părut să terminăm cadourile. Nu o să le desconspir pe toate, unul singur, pentru că, după efectul pe care l-a produs, mă gandesc că a fost unul potrivit si poate inspiră și pe alții.

Când erau mici m-au intrebat fetele  de ce nu am notat și eu într-un carnețel absolut tot ce făceau ele? Să știe și ele când au zis prima oară mama, când au făcut primul pas, când au spus prima propoziție, chestii de-astea... Au hotărât că ele așa vor face când vor avea copii, ca să nu uite  nimic. Anul trecut, prin vară, amintindu-mi de discuția asta mi-a trecut prin cap că aș putea să recupez măcar o parte din timpul pierdut. M-am gândit că unele amintiri sunt duse pentru totdeauna, iar altele mai sunt încă vii în memorie, dar nu se știe până când, că nici bătrânețea asta nu vine la pachet cu un snop de neuroni noi-nouți, ci dimpotrivă... Așa că m-am apucat să scriu într-un caiet cam tot ce îmi mai aminteam despre Maria de la momentul nașterii până... mai încoace. Și  m-am străduit să am și poze exemplificatoare.  

Deci asta am făcut eu ieri toată ziua, am stat să îmi termin cartea. Se numeste "Dragă Maria", e scrisă de mână, nu e perfectă, s-ar putea spune că e chiar nasoală dacă i-a întins fetii rimelul pe față, de-au țipat prietenele la ea "Maria, nu plânge, ce, noi te-am machiat degeaba?", dar cred că s-a meritat.





După ce am terminat de scris, am mai avut timp doar de un duș, m-am imbracat și am plecat la restaurant unde a început petrecerea. 

Pe Maria nu am vazut-o niciodată atât de exuberantă. Ne-a imbrațișat de zeci de ori și ne-a mulțumit pentru cadouri, pentru petrecere, pentru tot. A dansat, s-a invartit, s-a imbrațișat cu toată lumea.

Am fost plăcut surprinsă și de prietenii Mariei, cunoșteam doar o mică parte dintre ei, copii frumoși, binecrescuți, politicoși, s-au distrat frumos, nu au făcut excese, mi-a fost tare drag de ei. Am primit mesaje similare și din sens invers, adică si noi "ăștia bătrâni" am fost, se pare, pe placul copiilor. 
Mi-a placut, evident, si de copilul meu mic, care e de fapt mai mare decat mine si care s-a simțit ca peștele în apă printre colegii Mariei, mai mari cu 4 ani decat ea. Dar n-ai fi zis, toată lumea crede că și ea dă bacul în vară.

Tortul... Ni l-a făcut o prietenă super-talentată care face niște torturi de moare lumea. De admirație. Chestii 3 D, complicate, migălite, bibilite până în cele mai mici amănunte. Noi ne-am lăsat pe mâna ei, i-am zis să nu se complice prea mult cu figurine și alte alea, că nu vrem să se dea peste cap, important e ca tortul să fie vesel, să-l conțină pe 18 ăla si să fie gustos. Cerințe îndeplinite! Multumim Torturi cu dichis !


O bilă albă mai am pentru cei de la restaurant că au ținut cont de dorința mea de a-mi face mie un meniu special, fără sare și, wow, câtă friptură si câte legume la grătar mi-au aduuuus... Si eu care credeam că o să mor de foame la majoratul fiică-mii, că o să-i doară la bască pe oamenii ăia de regimul meu. Dar nu!

În concluzie majoratul a fost motiv de fericire, s-au potrivit toate în așa fel încât totul a mers ca uns. Poate tati a fost un pic stresat, agitat, că trebuie să ne grăbim, că vin invitații și nu ne găsesc, că întârziem, că trebuie să, să, să... Am încercat să-l calmez aducându-l cu picioarele pe pământ. Tati! Își serbează majoratul, nu se mărită, știi da?

Poze nu am momentan, că sunt la fotograf, care cică are nevoie de 4-6 săptămâni ca să nu știu ce să le facă și după aia primim și noi un DVD sau ceva. Dacă știam dinainte luam un aparat la noi, că telefonul nu a făcut față. Dar nici ăsta nu e motiv de supărare, fetele au zis că a fost mai bine așa, că am privit totul prin ochii nostri nu prin lentila aparatului. Ce fete înțelepte!

Cam ăsta a fost majoratul fetii. Primul majorat. Ne uităm în zare după al doilea majorat! :)
 Hai să trăim!

16 martie 2017

Imi vreau supa

Zilele astea am cam... exagerat. Ca sa nu zic mintit. Si din acest motiv am ajuns sa ma enervez eu pe mine atat de tare incat am hotarat sa ma descarc. Da, am mintit cand am zis ca sunt ok. Am mintit cand am zis ca ma duc la spital sa fac doar niste analize. Am mintit ca in spital totul e in regula. A fost ok pentru ca asta am vrut sa vad. E adevarat ca am dat de personal dragut, doamna doctor vindeca doar cu un zambet, aici n-am ce reprosa. Si nici alte reprosuri n-am sa fac. Decat la adresa mea. Pentru ca sunt enervanta, ma incapatanez eu sa ocrotesc pe toata lumea, copiii, barbatul, tatal, rudele, prietenii. Am ras si am facut haz de necaz, "n-am frate nimica, ma alint si eu". Pai da, eu cu perfuzia in vena dau telefoane si incurajez pe X sau pe Y pe care-l doare o masea. "Da-o naibii de perfuzie, eu ma simt grozav, tu sa ai grija de tine!"

Da stii ceva? Am obosit! Si stii ce mi-ar face bine? Sa fiu iar copil, sa ma alinte mama in stilul ala al ei mai putin pupacios, cu supa aia a ei grozava, din gaina de casa, cu taitei, pe care mi-o facea de cate ori eram bolnava. Supa cu taitei, dovada de dragoste suprema! Imi cersesc supa...

De fapt, nu-mi aduceti supa... pe mama o vreau !

20 ianuarie 2017

Pisica pe acoperișul înghețat

Azi-noapte, când am ajuns cam pe la jumătatea scării de lemn pe care o urcam cu lanterna în mâna, m-a lovit gândul ăl înțelept: frate, dacă se rupe cu mine rablagita asta de scară, sau dacă îmi fug picioarele din adidașii ăștia 44 ai bărbatului, cad naibii peste fierătaniile astea depozitate în spatele casei, nu știe nimeni unde sunt și abia mâine dimineță o să constate omu' că lipsesc. Prea târziu atunci! Deja îmi clănțăne dinții în gură de frig, așa că e musai să schimb tactica.

Am coborat deci, cât am putut eu de repede. Treptele aveau țurțuri de gheață, adidașii îmi flencăneau în picioare, că de la 37 la 44 e cale lungă, am reușit să intru în casă cu toate degetele de la mâni intacte (nu băgasem de seamă cât de frig poate fi noaptea afară), am pus treningul peste pijama și încă trei cojoace, și-l trezesc pe omu' cât pot eu de delicat. Era miezul nopții. 

Inițial s-a speriat când m-a vazut așa încotoșmănată, a trebuit să-i explic de două ori ce vreau eu de la el. Uite, am zis, am dat un pic pisica afară, așa cât să pun și eu liniștită sendvisuri pentru mâine, să nu se mai bage în sufletul meu, da am uitat s-o mai bag în casă. Când mi-am adus aminte de ea am fugit cu lanterna s-o caut. Pisica se suise pe scara aia de lemn rezemată de casă și de acolo a sărit (în sus!!!) pe acoperișul vecinilor. Nu mai poate să și coboare, că ar trebui să se arunce în gol ca să ajungă la scară. Stă acolo și miaună. "Și tu ce vrei să faci acuma?" Păi începusem să mă sui pe scară să încerc s-o recuperez, dar îmi alunecau picioarele, scara pare șubredă și mi-a fost frica să nu cad, singură p-acolo, așa că am intrat să îți spun, ca să știi...
"Stai să mă îmbrac și mergem amândoi"
(Știam eu...)

Deci, ce să mai zic? Ne-am pus mintea la contribuție, sfârâia, în căutarea unei soluții. Scara de lemn s-a rupt într-adevar, cu omu', dar omu' e omu' păianjen, s-a sprijint doar cu un picior de scară, cu celălat de magazie, cu o mână agățatat de cărămizile casei vecine, cealalta mănă, întinsă, o îmbia pe pisică să se lase prinsă. Ți-ai găsit. Îi intrase frica în sân pisicii, ar fi trebuit să sară puțin ca să ajunga la mâna salvatoare, evident asta nu s-a întamplat. 

După aia a scos jumătatea mea o scară metalică, a lungit-o la maxim, a suit-o pe magazia noastra și a sprijinit-o pe casa vecină. Lungimea era bună, ajungea la pisică, dar așa o poziție contorsionată mai avea și scara aia că și mie mi-era frică să se suie pisica pe ea. Deci nici asta n-a fost soluția salvatoare.

A treia oară când am ieșit din casă, am făcut loc unei mese și pe masă am suit scara aia de lemn care tocmai se rupsese. Acum ajungea până sus la acoperiș. Îi lipsea ei o treaptă, dar tot era mai bună decât nimic. Și fiind de lemn ar fi trebuit să îi fie mai de folos decat scara metalică, măcar în asta își putea înfige ghearele. 
Numai că după cazna asta a noastră pisica nu s-a mai arătat. Am tot strigat-o si-am tot pis-pis-it-o, probabil s-a ghemuit undeva și a adormit. Am lăsat scara așa cu speranța că  o să se întoarcă la un moment dat și nu-i va fi frică să coboare.

Ne-am dus și noi la culcare, deși ne cam sărise somul. Asta era după ora 3. Am mai stat cu ochii pe geam o vreme, pe urmă am încercat să ne uităm la televizor. Eu aveam o durere de cap cumplită. Nici nu voiam să mă gandesc că pisoicul ar fi putut ajunge în stradă, unde circulă mașini, sau prin curțile mai îndepărtate,  de unde n-ar fi știut sa vină acasă. Și ar fi fost numai vina mea, că am dat-o afară când nu era absolut necesar, și nici nu voiam să mă gândesc ce m-ar mai fi boscorodit copii... În cele din urmă a venit și la noi Ene pe la gene.

Pe la 5 m-am trezit, am coborât la parter să văd de e vreo urmă de pisică prin curte, am deschis geamul la bucătărie și pisica țuști, în casă. Aaaa, ce m-am mai bucurat! I-am dat să mănănce și apoi a dormit aproape toată ziua. 



Parte proastă e că n-a mai vrut sub nicio formă să stea pe afară, e marcată rău.
Ar fi păcat să nu îi treacă, pentru că are un prieten prin vecini care seamănă perfect cu ea. I-ar frânge inima să nu mai iasă la întâlnire  :))