01 august 2016

Un Vasile, doi Vasile

Ieri am fost la un botez. În familie. M-am bucurat să întâlnesc rude pe care nu le-am mai văzut de mult. Și la fel de tare m-a bucurat copilu' mic care a dorit neapărat să participe, deși aș fi băgat mâna în foc că nu agreează asemenea sindrofii. 

I-a placut și ei foarte mult, s-a simțit foarte bine, mai ales că a uimit pe toata lumea cu apariția ei. Multe rude se asteptau să o vadă la fel, sau aproximativ la fel ca acum niște ani, când  era un bebel cu ochii mari și obrăjori rotunjori. Numai că timpul nu stă în loc pentru nimeni, nu-i așa? :)


(ca să nu fiu acuzată că mă laud, nu vă mai zic că eu am făcut tutu-ul și colierul  :))

Și cum stăteam noi aseară la restaurant, când am prins un moment mai fără muzică, zic să facem o recapitulare a lucrurilor pe care le mai  avea copilul de pus în valiza cu care a plecat azi în tabară. Așa mai în glumă mai în serios întreb:

- Floricică, îl iei și pe Vasile în valiză? (Ursul plușos.)
- Ei, cum ar fi? Nu iau niciun Vasile.
- Bine, atunci o să dorm eu cu el, ca să nu plângă.
- Știi ceva!?... Ai și tu un Vasile al tau (și se uită către tati), lasă-mă-n pace...




Morala cum ar veni: "când ai un Vasile al tău, nu te uita la Vasilii altora!"
Bravo, copile! :))

28 iulie 2016

Vrăjitoare uneori

Mă întreabă lumea de ce nu scriu mai des. Pentru că eu nu scriu, eu povestesc. Și când povestești trebuie să-ți și asumi ce povestești. Iar eu... nu prea.

Stăteam într-o seară într-un umbrar la o pensiune, aruncam cinci zaruri într-un joc de Yams. Lumina slabă de la cele doua becușoare se reflecta în bijuteriile mele. Și atunci întreabă Firicica:
- Tu ce ti-ai pus toate inelele alea? Parcă ai fi o vrăjitoare...

- Îmmm, știi că ai dreptate? Dar mie îmi place așa... vrăjitoare. Cel puțin azi.


Pe drumul de întoarcere acasă citeam în mașină și din cand în când îmi priveam ciudata asociere de bijuterii. Nu le scosesem încă, eram în concediu și în concediu îmi dau voie să fac ce vreau eu. 

Chiar dacă știu că cele trei bijuterii se potrivesc ca nuca în perete, le-am purtat împreună pentru că toate îmi sunt dragi, fiecare înseamnă ceva pentru mine.

Să vedem:
* Verigheta.
Verigheta e verighetă, e specială pentru orișicine. Îmi amintesc cât am căutat noi verighete gata făcute în magazinele de bijuterii.  Vinovata eu, că aveam degetele prea subțiri. Căci "verighete pentru copii nu s-au inventat", ne-a informat o vânzătoare. Bine atunci, le facem pe comandă, că tot am eu un ghiul bărbătesc cu care nu știu ce să fac.

Povestea ghiulului începe într-o zi ploiasă și tristă în care eu, mândră absolventă de facultate, după ce am căutat fără succes de lucru în zona mea, m-am vazut nevoită să depun dosar de șomaj. Și parcă nu era de ajuns tristețea situației în sine, a trebuit să mai și plouă, ploaie mocănească, iar la șomaj, un burtos arogant ne-a aliniat pe toți afară în ploie, să așteptăm cuminți să ne vină rândul, să nu care cumva să aglomerăm holurile clădirii. Din cauza ploii, a situației, a ghiorțanului care ne vorbea de sus și la propriu și la figurat, cocoțat pe scările de la intrarea în clădire, ferit de ploaie, el, murați noi, am stat tot timpul cu lacrimile în colțul ochilor, mă usturau ochii de la efortul de a le ascunde. După ce am terminat, mi-am dat voie să plâng pe stradă. Și așa plouă, cine să mai observe? La un moment dat șirul gândurilor mi se întrerupe de o constatare: "Uite un ghiul! Sigur e o tinichea." Și merg mai departe. După câțiva pași însă mă întorc, ridic "tinicheaua". O sucesc pe toate părțile și îmi dau seama că nu e chiar tinichea. La bijutier aflu că e aur de 18 carate și e și  destul de greuț.
M-am bucurat foarte tare, nu știam ce am să fac cu el, dar l-am perceput ca pe un semn că, uite, soarele iese din nori...

* Inelul de argint are și el o poveste.
Când eram mică o mătușă pe care o iubeam ca pe o a doua mea mamă, (valabilă și viceversa) m-a dus la un bâlci unde mi-a făcut toate poftele. Vezi înghețată, cocoșei din zahăr ars, mingi cu elastic, coțomedii, și bucuria cea mare, mi-a cumpărat un inel. Primul meu inel. De tinichea, bineînțeles. Am ajuns acasă și le-am arătat, mândră, alor mei, inelul de tinichea. Nici una, nici două, tata pune mâna pe inel și-l aruncă în soba în care ardea deja focul. Avea el principiile lui, că bijuterii, machiaje, bretoane în ochi, țigări... doar la un anumit gen de femei întâlnești. Eu abia aveam câțiva anișori, dar trebuia făcută educație din fragedă pruncie, nu care cumva... Mda, așa era tata Moromete al meu, că v-am zis, uneori îl bănuiesc pe Marin Preda că a stat pitit undeva peste drum de casa noastră cât a scris Moromeții... doar așa ca să se inspire. Abia acum îmi dau seama că m-a marcat profund acest gest, dacă l-am ținut minte atâta amar de vreme. 

După întâmplarea asta nici n-am mai îndraznit să îmi mai iau alt inel, nu voiam să se repete figura. Numai că atunci când am ajuns la liceu, fratele meu mi-a dat un inel de argint, asemanator cu o verighetă cu niste încrustații pe exterior. Am iubit inelul ăla din două motiv: unu, că venea de la fratele meu care era zeul zeilor pentru mine si doi, îl purtam în clandestinitate cum ar veni, deci era mult mai interesant. Îl purtam pe ascuns, de cand ieșeam pe ușa casei pănă ajungeam la liceu, la liceu îl scoteam și îl băgam în buzunar pentru că nu aveam voie, era un profesor afurisit la ușă care ne ducea la cancelarie pentru cele mai stupide motive, apoi când se suna de ieșire iar puneam inelul pe deget pâna ajungeam acasă. Nu știu cât a durat treaba asta, știu că într-o zi am ajuns cu el acasă dar a doua zi nu l-am mai găsit, parcă a intrat în pământ. L-am căutat zile în șir, nu îmi dau seama unde s-ar fi putut ascunde. 

Ei, și m-am făcut și eu mare, relativ, că verigheta tot pe măsura pentru copii căutam, și am putut să îmi cumpăr ce inel voia mușchiul meu, numai că inel ca cel pe care mi l-a dat frate-meu nu mai exista pre lumea asta. Până într-o zi, când, mergând la un magazin să cumpăr niste mărțișoare din argint am dat peste o mamă cu un băiat de vreo 15 ani care căuta un anumit gen de inel. Pentru băiat. Vânzătoarea le-a arătat singurul exemplar care se încadra în cerințele celor doi, un ineluș/verighetă. Le-a plăcut amândurora numai că nu se potrivea pe degetul băiatului, era nevoie de un deget de copilaș. Și ghici ce? :)

* Inelul de plastic
Eu nu cred că există fată/femeie care să nu adore să umble prin cutiile cu bijuterii ale lor sau ale altora. Eu cel puțin așa am fost de când mă știu. Mergeam în vizită la mătușa mea dragă și scoteam tot din sertarul ei cu bijuterii, le studiam pe toate, apoi le așezam la loc. Eram un copil foarte ordonat (dar numai în cazul ăsta :))
Și obiceiul ăsta îl am și când merg pe la prietene sau rude apropiate, cred că s-a obișnuit lumea cu mine.

Într-o zi eram în vizită la nepoata mea preferată, și bineînțeles mă relaxam admirându-i bijuteriile, când mi-a atras atenția inelușul transparent cu pietricică. Mi l-am pus pe deget și nepoata mea a zis instantaneu: dacă îți place, ți-l dau ție.  Am mulțumit deși nu știam dacă se face să iei bijuteria cuiva, dar mi-am zis că o să-l păstrez ca pe o dovadă de iubire. Și îl și port, deși el este în sine un inel de copil, și este destul de greu de integrat printre alte bijuuri.

Cam asta e... Uite de-aia mă dau eu de vrăjitoare câteodată. Că am nevoie de lucrușoarele mele dragi, chiar dacă par a nu se asorta, dar asta nu contează, important e să-mi aducă aminte că soarele iese întotdeauna din nori și că gesturile mici de dragoste atârnă uneori cât adevărate comori.  

26 iulie 2016

Iulie ăsta de început

Încerc să-mi amintesc cum a început luna iulie. A lu' 2016...
Dacă îmi amintesc bine eram încă sub impresia (plăcută) de vacanță la greci și, în același timp, încercam o uimire nedisimulată de după Brexit: "Bă, mă lași? Ăștia chiar au votat ieșirea?" Ca să fiu sinceră, încă mai persistă cele două mirări...

Dacă e să amintesc lucrușoare mai mărunte petrecute pe tărâmul handMADEina, îmi vine în minte tutu-ul pe care l-am făcut cu mânuțele mele pentru Firicica.(Mda, mă știți, mă laud singură :))



Am căutat prin magazine ceva subțire, vaporos, pentru un majorat, nu al Mariei că mai avem până acolo, dar surpiză, e greu tare cu hainele astea. Tone de haine mi-au trecut prin mână sau doar prin fața ochilor, căutând ceva mai de ocazie, pentru mine si pentru fete dar cam fără succes. Cel mai tare m-au dezamăgit materialele. Doaaamne ferește ce de plasticărenii mai scot oamenii ăștia pe bandă rulantă!

Când mi-a arătat copilu' un tutu atârnat pe umeraș am zis "Da". Când am întors eticheta 
am zis "Nu! P-ăsta ți-l face mami și ne rămâne și de-o prăjitură. Ba nu, de-un tort!" Și cam așa a și fost.

Eheheeeei, fiindcă veni vorba de tort... Ia priviți mândrețe de tort. Dar nu, nu e cel "rămas" de la tutu...


Nu l-am cumpărat, nici nu l-am făcut eu, nici n-aș fi în stare de așa operă de artă. L-a meșterit, special pentru mine o prietenă de-a mea. O să vă spun un mic secret: mi s-au umezit ochii când mi-a zis că e plăcerea ei să îmi facă un tort pentru că sunt prietena ei și pentru că merit. Ei, eu la faze de-astea cam rămân fără cuvinte... (Si mai nou mi-am impus să scot din vocabular acel "nu trebuia". Cine sunt eu să știu ce trebuia și ce nu? Nu?)

Tot la începutul lui iulie ăsta, demn de memorat a fost un drum până păstrăvăria Brătioara, în județul Argeș. Adică nu drumul, pentru că drumul a fost anost și plictisitor. Patru ore până la păstrăvărie au fost parcă mai plictisitoare și mai obositoare decât 12 ore până la mare. Dar păstrăvăria este foarte frumos amenajată, are o curte mare, cu de toate:

* bazine pentru păstrăvi bineînțeles.


Am văzut și turiști care pescuiau, sportiv, după cum zice si pancarta, dar nu prea știu ce făceau cu păstrăvii cei mari pe care i-am văzut prin găleți.
Mi-a fost jenă să întreb, recunosc.



* păuni și păunițe


Acum am înțeles și eu ce chin e pe bietul mascul să atragă atenția păuniței.


Mai impresionat părea a fi iepurașul decât păunița. Ea și-a văzut de ciugulit cu capul în pământ fără să-i acorde măcar o privire. Uite d-aia n-am pozat-o nici eu, ce atâtea aere de divă? :)


* ponei


* miriapode pe scoarța copacilor.


* băncuțe, leagăne, și hamace



* familie cu copiii jucăuși
Ah, nu , stai, asta ți-i aduci de-acasă.



* terasă unde se poate mânca păstrăv, bineînțeles.

Mâncarea a fost bună, nu foarte variată dar până la urmă la păstrăvărie te duci pentru păstrăv.
Dar cum noi avem un neiubitor de pește a trebuit să comandăm și altceva. Variantele au fost puține dar bune. Desertul ... așa si-așa. Păstrăvul minunat!


No, amu ce să zic? Asta a fo prima jumate a lu' iulie ăsta. Ceva ieșiri au mai fost, dar le lăsăm pe al'dată, că tot vorbind de păstrăvi mi-o venit apă în gură. Mă duc să sparg o conservă. (Mă pregătesc de Ardeal, se vede, da?)

Vacanță conspectată

Nu-mi place să scriu despre concediu la modul trecut,  dar parcă nici n-aș trece peste subiect... 

Concediul a început mai devreme și cu ceva emoții. Am crezut că școala copiilor se termină la fel ca și anul trecut și prin primăvară am făcut rezervare pentru o săptămână în Grecia. Nu oricare săptămână ci fix ultima săptămână de școală. Nasol.

Când ne-am dat seama că am greșit cu o săptămână, a mai stresată am fost eu, știam că trebuie să vorbesc cu doamnele diriginte, să învoiesc copiii, să fac eventual rost de scutiri, bleah! De fapt stresul mi-l dădea o întâmplare din anii trecuți, când una din multele doamne diriginte ale copilului mare,  că avu multe,  una pentru fiecare an școlar, mi-a transmis că e musai să o sun fiindcă onor fiică-mea are o absență mai mult decât prevede legea.  Degeaba i-am zis eu că de fiecare dată când a lipsit știu ce a făcut,  că nu e Maria copilul ăla care să chiulească ca să meargă prin baruri, nimic, m-a făcut cu ou și cu oțet ca pe o mamă infractoare ce sunt și merit să fiu certată. Evident că la prima întâlnire i-a zis Firicelului, râzând, că a cam exagerat, a intrat prea tare în mine și oarecum își făcea mea culpa, dar faptul era consumat, eu am prins frica absențelor mai ceva decât atunci când aveam EU absențe în catalog. (Ei, exagerez și eu un pic ☺) 

Dar... toată agitația mea s-a dovedit în zadar,  nici nu am umblat după scutiri, nici nu s-a întâmplat nimic,  pentru că în ultima săptămână de școală oricum nu se întâmplă nimic!

Partea frumoasă la eroarea cu ultima săptămână a fost că, nefiind încă elevii în vacanță, lumea nu prea și-a luat concediu, drumul, stațiunile,  plajele au fost la discreția noastră și tare ne-a mai plăcut... Ah,  și în iunie nici nu e ucigător de cald,  deci încă o bilă albă. 

Cam așa arătau "căsuțele" în resortul unde am fost cazați în Kato Gatzea. Camerele spațioase, răcoroase, bine izolate,  liniște,  verdeață,  plaja la doi pași,  vedeam marea din cameră. Ne-a plăcut mult, mai ales că fix langă plajă se putea și manca și mancarea era chiar bună. Singura bilă, hai nu neagră,  gri, ar fi pentru plaja extrem de mică. Dar cum în orice rău e și un bine,  plaja mititică ne-a făcut să ieșim în lume cum era veni, aproape în fiecare zi am găsit altă plajă, alt loc minunat de văzut. 


Balconul ne oferea o priveliste de nota 10 +




Aici ne beam cafeau de dimineata, unii desenau... 


Altii beau berea...
Nu noi, ursul Vasile, pe seama căruia ne și amuzam zicând: "Ah,  deci asta înseamnă când îți zice cineva: "plimbă ursul!". Păi nu e rău deloc" :)


În plimbările noastre am ajuns într-un sătuc cu totul și cu totul aparte, Agia Kyriaki. Mașinile nu au voie sa intre, șoferii sunt rugați să le lase în parcarea special amenajată  la intrarea în localitate. Ințelegi imediat de ce,  înăuntru nu ai efectiv unde să parchezi pe străduțele înguste. E idilic sătucul, leandrii imenși, apa este curată-curată, ambarcațiunile parcă levitează fiindcă li se vede umbra în apa impecabil de clară.




Se văd pești cu sutele, de toate dimensiunile, e o liniște desăvârșită... Cel puțin așa era când am fost noi.



Firicelul, cu sandalele în apă.
Sandalelor se pare că totuși nu le-a plăcut apa limpede ca cristalul (nu e cacofonie! ☺)
La ieșire și-au dat demisia (adică s-au rupt).



Aici, pe terasa asta care dădea direct în mare, s-au întâmplat două lucruri memorabile: am mâncat un fish super-proaspăt si super-bun și eu am văzut stele verzi. Eram atat de entuziasmată că o să mănânc cu marea la picioare si atât de curioasă să văd peștii care înotau nestingheriți pe lângă noi încât am intrat cu capul în sigla care se vede in dreapta. Cum ziceam, am văzut stele verzi!


Intr-una din iesirile mai lungi am ajuns la o plajă destul de salbatică si greu accesibilă mi s-a părut mie, dar de o frumusețe aparte. Un golfuleț practic, cu mare agitată, colorată în trei culori. 

N-am stat prea mult că eram departe de "casă", doar de-o bălăceală la picioare si un admirat de stâncă "găunoasă" pe unde marea se juca de-a v-ați ascunselea.



Partea și mai frumoasă a acestei vacanțe a fost că am avut parte și de ieșire la munte, cu mașina e adevarat, fără drumeții prea multe, dar a fost extraordinar de frumos să avem marea și muntele la pachet.

Ar fi mult de povestit, foarte multe, atât mai vreau sa adaug, platanul de 1000 si ceva de ani, de undeva din varf de munte, e ceva ce trebuie văzut.





Aici " rotunzii" familiei odihnindu-se, la munte, pe un "scaun" din platan. Alt platan.


Micu' ciufulit.

(sper să scap cu viață fiindcă am îndrăznit sî îi pun poza.)


Ornament pe zidul unei case




Marea vazută mai de sus...


... și mai de sus



A fost frumoasă excursia noastră la greci. Noi ne-am îndrăgostit iremediabil de locurile acelea. Dacă ne vor ieși toate socotelile cum vrem noi, sigur vom mai merge și vom mai explora și alte zone. Până atunci, mai avem câte ceva de văzut /revăzut pe aici prin țară.
Vacanță plăcută tuturor!

P.S. Nu suntem la decernarea premiilor Oscar :), totuși ...  vreau sa mulțumesc jumătății mele mai mari, că m-a ajutat să recuperez măcar textul acestei postări, pe care eu, în graba de a rezolva 10 treburi dintr-un foc, am reușit să o șterg. Good job!






15 iulie 2016

Hai ca m-am 'veselit

Eu nu-nteleg ce vrea lumea asta de la mine... Eu vreau telefon colorat, eventual cu flori, cu buline, cu ceva, numai simplu sa nu fie... Primesc telefon negru. Obligat-fortat acesta necesita husa. Uraaa, las' ca-mi iau una fistichie. Ma duc cu jumatea la cumparaturi si ma aleg cu o husa banala, incolora, transparenta. Mai sa fie!!! Eu iubesc culorile. Geanta, portofelul, telefonul pot fi oricat de fistichii, chiar daca doamna este o serioasa. Parerea mea.
Dar lasa, ca am rezolvat problema. Dupa ce am cautat mai bine de o ora cartea cu povesti in care aveam flori presate, am reusit sa personalizez telefonul, l-am adus destul de aproape de ce-mi doream. Pentru ca eu iubesc culorile. Nu ma intrebati ce telefon e, cat net am pe el, ce camera... ca habar n-am. Intrebati-ma: "Dar flori are?" :)))


14 mai 2016

Secretoasa lui pește

Cele mai grozave lucruri îmi ies atunci când le fac în secret. Că de multe ori mă entuziasmez în exces,  bat toba prin casă,  "maaaamă, ce papuci de casă o să fac eu din blugi vechi după tutorialul  ăsta de pe net", spre exemplu, și după aia... fâs,  uit proiectul în vreun fișier salvat în calculator, sau și mai rău, în tabletă,  care tabletă s-a cam bolunzit, șterge cu de la sine putere o groază de chestii. (O bănuiesc de sabotaj. Cred ca o face intenționat.)

Ei, d-aia de la o vreme am devenit secretoasa lui pește, lucrez așa mai pe șest... Familionul s-a obișnuit oarecum cu ciudățeniile mele, dar tot se mai aude câteodată:
- Ce faci acolo? 
- Ceva.
- Hai mă,  zi și mie.
- Nu,  că dacă zic nu mai fac... 

Sau, atunci când  mă văd entuziasmată gata sa le împărtășesc ideea care ma bântuie, sare careva:
- Taci,  nu ne zice!  Știi  că dacă ne zici, nu mai faci... 

Mânca-v-ar mama,  ce bine mă cunoașteți voi pe mine! 

Uneori se întâmplă, dacă totuși nu m-am, abținut și le-am împărtășit geniala-mi idee, cineva  să zică: "Dar de ce nu faci invers? De ce cu buline și nu cu dungi,  de ce alb și nu negru,  de ce strâmt și nu larg, de ce gros și nu subțire,  de ce paralel și nu perpendicular,  de ce simetric și nu asimetric?  Ca ar fi mai interesant..." Și încercând să îmi imaginez ideea mea mai dungată, mai neagră, mai largă, mai subțire, mai perpendiculară și mai asimetrică ... s-a ales praful de ea. 


Acuma poate ma înțelege și pe mine lumea de ce e de interes... familial, că național ar fi totuși cam prea mult, să-mi deconspir ideile abia după ce le-am pus în practică. Sau măcar după ce m-am apucat de treabă și stiu foarte bine ce vreau sa fac. 

Bun.. Hai că m-am întins la vorba, nu voiam decât să vă arăt ce am făcut eu,  la ambiție așa... 

Treaba stă în felul următor... Am primit zilele trecute un fir subțirel și simpatic. Cadou. Bobina din poză. Soacra din dotare îl vede și mă întreabă de ce am cumpărat așa puțin, că nu îmi ajunge pentru nimic. Eu zic: L-am primit cadou. Cum sa nu îmi ajungă pentru nimic, fac eu ceva cu el.  "Ce?",  vine repede întrebarea.  Nu știu, dar îmi vine mie o idee, fac eu ceva. "E puțin,  n-ai ce face cu el"



Aoleooo, hai ca m-am enervat, și eu când mă'nervez îmi vin și idei. Imediat m-am pus pe treabă. Ce a ieșit?  Delicata asta de broșă care se asortează perfect cu șalul bleu pufulicios, tricotat de mine (aplauze va rog, merit, că nu am mai tricotat de muuult timp). Ah, apropo, si pe cel roz tot eu l-am făurit.





V-am zis  că mai nou mi-am redescoperit pasiunea pentru tricotat? Cred că nu,  că am cam fost leneșă la scris în ultima vreme.


As mai sta eu pe aici, ca vad ca am chef de vorba, dar ma duc sa pun de cafea că s-au anunțat musafiri ☺

Weekend fain să aveti!
(Musafirii sunt la poarta)

11 mai 2016

Eram in butoi...

De dimineata eram in butoi... 

Asta e gluma pe care o făceam în studenție cu o bună prietenă: "ce, iar esti in butoiul cu melancolie?" Si răspunsurile erau variate: "doar un pic" sau, "mi se mai vede doar nasul",  "ating fundul butoiului cu degetele de la picioare"... Asa faceam noi haz de necaz, mai ales prin sesiune.

Deci... De dimineata eram in butoi (motivele mele). Ca sa imi abat gandurile zic sa fac o "relaxare pe net". Numai ca n-a fost sa fie relaxare. Cineva ma certa pe facebook, cu link, nume si oras de bastina (fiuuu, adresa lipsea!), ca am postat pe blog, acum doi ani cand am facut tutorialul iei de fetita, doua schite si nu am mentionat sursa. E vorba de doua schite despre cum se aseaza tiparul pe material la croitul iilor. Cand am postat nu mai aveam sursa pozelor, pozele erau simple, 4 sau 6 dreptunghiuri asezate intr-un anumit fel. Intr-un minut le-as fi putut reproduce si as fi avut poza mea, dar mi s-a parut mai urgent sa continui cusutul la ie. Am gresit, recunosc si imi cer scuze. Cel mai tare m-a deranjat,  nu postarea doamnei,  asa cu toate amănuntele care nu erau absolut necesare, dar na,  am greșit,  meritam mustrarea (deși eu una as fi făcut-o mai întâi în privat și abia după aia aș aruncat cu pietre),  cel mai tare m-au deranjat comentariile prietenelor doamnei,  care au intrat într-un război ce nu era al lor și s-au văzut îndreptățite să jignească.  Asta mie îmi este greu de înghițit. (Le iubesc însă pe cele doua prietene ale mele care au sărit în apărarea mea,  ele ma cunosc,  știu ca nu sunt asa o "infractoare") 

Tutorialul iisoareia de fetiță l-am facut la rugamintea unei prietene. Alte prietene, cand au auzit ce vreau sa fac, m-au încurajat. (Acum aproape toate prietenele mele si-au facut singure ii, cu ajutorul tutorialele mele) Nici măcar nu aveam nevoie de o ie de fetiță de 4-5 ani, am cusut-o doar pentru a face tutorialele (după care am donat-o). N-am banuit ca asta va declansa un asa aflux de mesaje de incurajare... dar si de critica. Ca nu e bine, nu asa se face o ie, si multe alte lucruri din astea, spuse mai mult sau mai putin delicat, care pe mine, zau, m-au intristat. Frate, n-am zis niciodata ca asa se face o ie, ci ca asa o facea mama mea, si asa o fac si eu. Cine vrea sa faca asa ca mine e bine primit aici pe blog, cine vrea altfel, altfel sa faca, si punct.

Eu am facut tutorialul cu drag, cu bune intentii, este pentru incepatori, nu am pretentia ca e perfect, daca am suparat lume imi pare rau. Mie mi-a produs cam in egala masura si bucurii dar si tristeti. Inca mai primesc poze cu "uite, fetita mea are ie cusuta de mine, dupa tutorialul tau", si ma bucura ca am fost de folos, dar si alte mesaje, ca cel de azi dimineata in care mi se batea obrazul.

De aceea am decis  urmatoarele: Tutorialul  o sa mai fie vizibil pana la 1 iunie, asta asa ca sa il poata salva cine lucreaza acum si se ajuta de el,  dupa care nu va mai fi vizibil pentru vizitatori.

Si acum ma duc sa ma extrag din butoi. 

05 aprilie 2016

"Bombonele" inflorite

Dacă  nu poți  să schimbi în jur,  schimbă la tine. Am înțeles că asta ar putea fi soluția multor nenemulțumiri și am ales să schimb fața grădinii de oraș. 


"Ghivecelele",  cred că se vede,  sunt de fapt cutii de conserve pe care le-am vopsit în culori vesele, pentru că asta îmi doresc,  să înveselesc mica noastră grădină. 




Acțiunea va continua!
Momentan am rămas fără "ghivecele", prevăd însă că în meniul zilei va fi trecută de multe ori de aici înainte mâncărica de mazăre. Si poate și ananasul la desert. Dar de dragul grădiniței inflorite nu cred ca voi primi reclamații (prea multe) referitoare la meniu ☺

Zi veselă și înflorită să aveți! 

04 aprilie 2016

Relax, Enjoy, Have fun!

Casa noastra e o casa normala. Isi are obiceiurile ei, ca orice casa. Spre exemplu, in casa noastra cafeaua de duminica dimineata se bea in pat. E atat de vechi obiceiul asta ca nici nu mai stiu cum de a devenit atat de evident ca duminica dimineata e randul jumatatii sa sara din pat, sa mearga la bucatarie si sa se intoarca cu cafeaua aburinda si, daca exista, cu un biscuite, un fursec, un pateu, ceva... (Da, doar unul, pentru ca doar o persoana poseda un stomac mai sclifosit care  nu accepta cafeaua pe nemancatelea. V-ati prins, al meu.) Si daca intr-o vreme lucrul asta de intampla numai duminica, la un momentat dat am zis sa-mi incerc norocul si l-am trezit in cateva sambete cu "hai ca e duminca, e randul tau sa faci cafea", ca pana la urma asa a ramas, sambata si duminca, cu noaptea in cap, o tava aducatoare de bunatati se "teleporteaza" de la bucatarie spre dormitor.

Si fiindca veni vorba de tava, de foarte multa vreme i-am pus gand rau celei pe care o aveam. A fost ea frumoasa la vremea ei, dar i-a venit vremea de pensionare. Cand am vazut o tavita de lemn intr-un magazin nou aparut in oras, a fost dragoste la prima vedere. N-am luat-o imediat, nu stiu de ce, cred ca ma grabeam. Bineinteles ca la a doua vizita in magazin nu mai era, of, dar am inceput sa intru in toate magazinele de genul acela in speranta ca am sa gasesc tavita vietii mele. Si in cele din urma am gasit-o si ce m-am mai bucurat....

Am ajuns acasa cu tava si cu un buchet de narcise. Am lasat tava in camera fetelor sa vada si ele cand or veni de la scoala ca mi-am facut damblaua, am gasit in sfarsit tavita dupa care suspinam de ceva vreme, iar narcisele le-am impartit prin mai multe camere. Cand am intrat mai tarziu la ele, ce sa vezi? Cineva ii gasise o alta intrebuintare tavitei mele.


Cica o linisteste si o ajuta la temele.

Cred si eu, cu un asemenea mesaj...


Ce inima sa ai sa strici asemenea feng-shui? Mai ales ca ajuta la teme, auzi, un fel de meditator daca inteleg eu bine. :)

Noua nu ne ramane decat sa asteptam sa vina vacanta, sa se termine temele si sa recuperam tavita. Daca nu cumva atunci s-o dovedi utila si in alte indeletniciri copilaresti.

Dar ...RELAX... ENJOY... HAVE FUN...





31 martie 2016

Ingerasul electrocasnicelor

Pe la inceputul anului mai ca-mi faceam ganduri negre legate de armata de electrocasnice dezertoare din casa noastra. Nici nu mai stiu care ne-a parasit primul, parca espressorul. A decedat, banuim noi, de la prea multul calcar din apa de la robinet cu care il alimentam. I-au cedat arterele, cum ar veni. Am comandat altul de pe net, ntzzz, nu bun, l-am trimis inapoi!

Pe urma i-a venit randul radioului cu ceas din camera fetelor. Astuia nu i-am luat inlocuitor, am amanat pana la o data viitoare nedefinita.

In schimb mi-am comandat mie un ceas, tot pe net, ca m-a apucat dorul de purtat ceas de mana. In poza arata bine si nici scump nu era, cica era redus cu 70%. Am facut eu un calcul, ooooh, valora ceva inainte de reducere... Bun asa, tre' sa fie ceva de capul lui, am gandit eu. M-a dezamagit de la prima atingere, mi-a fost si frica sa-i inchid cureaua sa nu se rupa "pielea", ca asa scria in descriere, curea din piele. Poate de rama, ca prea e subtire. A plecat si asta inapoi!

Dupa aia n-ea parasit calculatorul. Ne asteptam, suferea de mult. Cand a zis jumatatea ca a facut sapaturi si a gasit ceva pe net, mie deja mi se dublase tensiunea. Tot pe net, n-am returnat destule? Nu, ca m-am consultat  cu cineva care se pricepe bine-bine si a zis ca e in regula ce am ales. La capitolul asta eu m-am vazut depasita de situatie, n-am avut ce comenta iar daca scriu acum pe noul computer inseamna ca e ceva de capul lui :)

Ramasese insa nerzolvata problema espressorului. Eu am zis ca nu e bai, nu ne-am nascut cu espessorul in brate, n-a murit nimeni din doua fire de zat inghitite odata cu cafeaua fiarta la ibric, cel putin eu una nu am auzit. Cu asta l-am atins pe omu' la coarda sensibila, cum adica, sa nu mai bem noi o cafea din aia cu spuma cremoasa deasupra? Aaaaa....
Ok, cumparam altul, dar mergem dupa el prin magazine, sa-l vedem, sa-l pipaim, sa-l simtim, si dupa aia, de-o fi mai convenabil il luam, pe alesul, de pe net. Asa am si facut, dar ce sa zic... ori suntem noi mai conservatori si nu putem sa uitam prima dragoste, adica primul espressor, ori nu mai fac astia lucrurile cum le faceau acum cativa anisori. Si nu ma refer la zeci de ani, ci la cativa acolo...
Dar ce sa mai lungim povestea, am inlocuit si espressorul, e bun, face cafea buna, gustoasa, nu imi vine sa mananc nimic dupa ce o beau ca sa imi ramana cat mai mult timp gustul ala puternic in gura, de i-am zis si jumatatii: "bai, sa-l trimiti si pe asta inapoi, nu se mai poate asa... e prea gustoasa cafeau asta, imi vine sa beau cinci cafele pe zi si s-a dus naibii somnul meu!" Bineinteles ca am glumit.
Un pacat are si espressorul asta, nu face spuma din aia groasa, ca al dinainte, de trebuia sa o adun cu lingurita, dar asta e, nu le poti avea pe toate. 



Uite ca era sa uit de telefonul Mariei. Cam dadea rateuri de ceva timp, dar de tot a murit fix cu cateva zile inainte de ziua ei. Ce era sa facem? Am pacalit-o ca ii dau telefonul cu butoane pe care il tin pentru cazuri de avarie, a zis "asta e!" si de ziua ei a deschis o cutie cu un telefon nou-nout, comandat cu emotii mari de pe net, ca na, aveam niste antecedente. Nici pe asta nu l-am returanat.

Acuma mi-ar placea ca toate electrocasnicele din casa mea sa fie inzestrate cu suflet, si nu orice fel, un sufletel mic si dragalas si milos, ca un ingeras asa... si sa asculte ruga mea fierbinte: va rog eu frumos, macar pana la sfarsitul anului asta fie-va mila de noi, nu ne mai parasiti . Niciunul!

08 martie 2016

Luată prin surprindere

Ieri când tăiam pâinea pentru sandvișurile de pus la ghiozdane mi-am aruncat ochii spre calendarul din perete. Ooooh,  mâine e 8 martie, am avut eu o revelație. Acuma nah, dacă autoritățile sunt luate prin surprindere în fiecare iarna de prima zăpadă mai consistenta,  am și eu voie sa fiu luată prin surprindere de ziua femeii. 

N-am nicio tresărire pentru aceasta dată, atâta poate legată de cadourile/florile ce trebuie cumpărate (enervant cuvântul ăsta "trebuie") și care,  eu neștiind măcar  în ce zi suntem,  evident nu le-am cumparat. Dar am noroc,  fetele au crescut,  pentru profesoare s-au organizat cu colegii, n-a mai fost nevoie de implicarea părinților. Aaaaleluia!

As mai fi avut de făcut un  cadou. Nu știu niciodată ce să iau, persoana e greu de mulțumit, rar folosește sau poartă ce primește, nu-și dorește nimic, dacă întrebi are nevoie doar de sănătate,  și cum o sursă pentru așa cadou nu am găsit...

Așa... Deci a mai rămas pe listă doar o persoană, azi egoistă, eu! Am asa niște idei...  dar văd eu până la urmă  cu ce o să mă surprind ☺

Vă pup,  fetelor, aveți grija de voi! 



06 martie 2016

Gemene de găletușă

De găletușa asta mititică și drăgălașă plină cu narcise m-am îndrăgostit la prima vedere. Când mergeam spre mașină cu cele doua găletușe în mână mi-am amintit de copilul mic care, acum niște ani, dacă se întâmpla să ne îmbrăcăm amândouă cam în același fel, zicea: "vezi mami, suntem gemene de tricou, amândouă avem tricou verde".

Acum mi-a venit mie rândul să-i zic prietenei mele care și-a serbat ziua: "Vezi că suntem gemene de găletușe, avem amândouă găletușe roz." ☺


Momentan găletușa mea roz stă pe pervazul ferestrei. Parcă aș vrea să îmi bucure în continuare încăperea dar îmi e și teamă să nu le meargă rău floricelelor în casă.  Mă mai gândesc până mâine dacă le plantez în grădină sau nu... 

După ce am fotografiat narcisele m-am gândit că  n-ar fi rău să fac o inspecție să văd ce a mai răsărit-înmugurit-inverzit-inflorit prin grădina de oraș. 

Am avut o surpriza,  au inflorit călțuneii. 



Aici e Hortensia pe care am plantat-o anul trecut și mi-a fost teama ca am pierdut-o în iarnă. 


Gazonul, dacă nu mă aplecam la nivelul lui nici nu as fi observat că a crescut atât de înalt. 


Primulele sunt aproape pe trecute. 



Și pentru că mie  îmi place să  împletesc frumosul cu utilul si chiar dacă am o grădină pitică-pitică tot îmi place să fac din când în când experimente,  pentru prima oara în viata mea am pus în pământ inca din toamnă niște arpagic. Și ce s-a intamplat cu el e de-a dreptul... minunat :) Ia ghici cine va avea ceapă verde la Paști? 



Deci primăvara e promițătoare,  atât în casă cât și prin gradina de oraș.  Pentru perioada imediat următoare am niște planuri colorate de înfrumusețare a grădiniței,  mi-am cumpărat deja vopsea și pensulă.  Mai mult nu spun,  prefer să arăt,  dar doar dacă merge totul conform planului ☺. 

Săptămână frumoasă să aveți,  cu bucurie și planuri duse la bun sfârșit!